marți, 3 octombrie 2017

Om înspre înger - A treia carte



Constantin Luntraru
A TREIA CARTE

*

Eu am tot ce este mai important: posibilitatea de a lucra cu lumina.
Ştiu cu absolută certitudine că nu există o cale mai bună ca aceasta, că din lumină se naşte tot ce vedem şi dorim, că lumina din noi este starea originală pură şi numai prin ea putem depăşi principiul pietros al cauzelor şi efectelor.
Dar lucrul cu lumina nu este posibil şi pentru cei care se îndoapă cu alimente acide şi gustoase, bogate în proteine, responsabile de alimentarea focului interior demonic. Nu în zadar sfinţii care au primit lumină au postit şi s-au retras în singurătate, dedicându-se lui Dumnezeu, chiar dacă uneori s-au oprit la un Dumnezeu personal şi şi-au închipuit că emoţiile interioare incandescente sunt chiar întâlnirea cu el.
Eu am început să scriu, mai întâi de toate, să nu uit ce am primit în momentele de inspiraţie, dar recunosc că scrisul este mult prea mic să păstreze marile revelaţii. Mai degrabă scrisul pentru mine este un semn pe care l-am făcut, ca să-mi amintesc că pot reconstitui în interior, din lumină, starea de înălţare spirituală pe care am avut-o într-un moment de demult.
Dar tot ce este mai important există în prezent - aici şi acum lumina sfinţeşte! Ştiu cu absolută certitudine că îngerii au fost cândva fiinţe din carne şi că s-au purificat devenind spirite pure doar prin munca lor cu lumină.

*

Când un om este sub influenţa alcoolului ceilalţi ştiu că nu se pot încrede în el, deoarece toate faptele lui sunt lipsite atunci de concentrare şi raţiune. Dar trebuie să ştiţi că nici cel care se află sub influenţa hranei nu este mai presus.
Toate elementele care se infiltrează în om, în scară ierarhică, de la droguri, alcool, hrană, apă şi aer, îl influenţează implacabil.
A fi sub influenţa alcoolului sau a hranei nu schimbă lucrurile prea mult.
Aproape la fel de haotice sunt faptele omului în ambele situaţii…

*

Simţirea de sine este o stare reală. Ea începe cu simţirea trupului, continuă cu simţirea coloanei energetice şi sfârşeşte cu integrarea în spirit.
Dar alimentele sunt o piedică. Consumarea lor erodează trupul dramatic şi irecuperabil.
Dacă am rezista poftei iniţiale cu timpul poate ne-am găsi calea de a trăi mai mult şi mai bine.
Eliminarea conştientă a elementului fizic duce la adevărata libertate.
Simţurile animalice au devenit instincte, simţurile noi, conştiente, pot deveni şi ele, prin repetiţie, instincte.
Nu merită să-ţi distrugi viaţa, de frică că vei fi marginalizat dacă nu vei mai bea şi mânca cot la cot cu oamenii. Aceştia sunt numai o parte din oameni. Mai sunt şi alţii, ai cerului şi ai păcii, pe care nu i-ai văzut până acum pentru că ai privit numai în pământ.
Detaşându-te de oamenii pământului poţi vedea fiinţele cerului, forme şi lumini diafane, care altădată te-ar fi orbit şi dezorientat. În preajma lor vei fi mult mai conştient de tine însuţi.
Dar ca să ajungi la ei trebuie să te opreşti tot mai des din mişcare. Nu numai din mişcarea de a face lucruri, dar mai ales din mişcarea de a mânca.
La început nu o vei putea face decât cu voinţă dureroasă şi grea, vei simţi disconfort şi uneori chiar te poţi îmbolnăvi pentru scurtă vreme, apoi hotărârea pornind ca o săgeată din minte se va transforma în obişnuinţă.
Ce este greu va deveni uşor! Ce este nesimţire şi imposibil va deveni conştienţă şi stăpânire!
Oamenii obişnuiţi care mănâncă şi beau de-a valma tot ce le oferă natura, mai ales carne, această substanţă complexă şi coruptă, vor fi în permanenţă egali în a face bine şi rău, oamenii cerului însă fac tot mai mult binele, adică realizează conştiinţa, ţintind spre eliminarea dualităţii şi reîntoarcerea în Unul.
Aceasta este traiectoria fiinţelor vii. Până ce nu o străbaţi până la capăt vei fi ca o fantomă care nu se poate rupe din locurile unde a comis păcatul.
Soarele este fix, doar pământul trupului se mişcă neîncetat spre apus…

*

Când şarpele a îmbiat-o pe Eva să mănânce din pomul cunoaşterii binelui şi al răului a ştiut că dacă ea va mânca trupul ei va lucra pentru el. Nu era vorba de un fruct, ci de complexul de reacţii pe care îl implică acţiunea de a mânca. Mitul acesta a fost interpretat greşit, deoarece până la povestitorul biblic, el trecuse din gură în gură şi din minte în minte.
Şarpele, forţa negativă şi întunericul, care creează prin contrapunere natura materială, a dorit să îi determine pe Adam şi pe Eva să mănânce, doar atât. Până atunci Edenul, fiind o grădină a cerului, era populat doar de roadele vieţii, iar activitatea de a mânca era pur simbolică.

*

Simt tot mai mult cum desperarea formelor de viaţă, zdrobite în dinţi, se transmite în corpul şi în sângele meu. A mânca este o enormitate!
Simt chiar şi desperarea bobului de grâu zdrobit şi transformat în pâine.
În mod sigur fiecare formă de viaţă vrea să trăiască spre a se cunoaşte pe sine şi mă simt ca un criminal, ori de câte ori mănânc. Iar formele animale, fiind atât de aproape de sine, murind înainte de vreme, aruncă blesteme amare celor care le ucid.
Căci în chinuri cresc, arzând de focul hranei ca să se menţină, şi după atâta suferinţă sfârşesc înainte de a se cunoaşte pe sine!...
Simt că omul nu are nici o şansă să scape de boală dacă nu renunţă la mâncarea fizică.
Se va opri mereu înainte de a trece de poarta limitelor pământeşti...

*

A fi obligat să te înfometezi nu este o soluţie. Nici a te înfometa singur doar pentru a face ceva rar şi deosebit nu este un lucru grozav. Instinctele refulate aşteaptă doar un mic moment de neatenţie pentru a exploda cu forţă înzecită.
A renunţa la mâncarea fizică nu trebuie să fie o acţiune mecanică.  Ea nu trebuie făcută cu braţele care refuză să mai ducă mâncarea la gură, ci mai întâi trebuie făcută cu credinţa că aceasta este cea mai puternică cale prin care te poţi elibera din ghearele iluziei.
Susţinut de această credinţă, realizarea corpului superior de energie şi lumină, ce nu se mai supune reciclării, va fi un lucru natural şi obişnuit.
Dar până ce nu simţi cu majoritatea celulelor tale că eşti sprijinit de forţa cosmică superioară celei terestre să nu treci dincolo de momentele tatonării şi al încercărilor din curiozitate.
Nu va fi sfârşitul lumii şi nici al speranţelor dacă îţi vei spune: în această viaţă mă voi opri aici!
*

Natura, în cadrul posibilităţilor sale, are două variante de realizare a evoluţiei:
1) prin transformarea continuă a organismului sub presiunea factorilor de mediu, şi aici vorbim despre evoluţia naturală inconştientă, şi
2) prin voinţa interioară a fiinţelor vii da a-şi adapta existenţa conform conştiinţei lor, şi aici vorbim despre evoluţia naturală conştientă.
Deosibirea este că a doua este mult mai rapidă, iar prima poate să nu se mai întâmple niciodată dacă se distruge mediul natural al formelor de viaţă respective.
Când vorbesc de hrana cu lumină mă refer la evoluţia naturală conştientă.
Omul neîncrezător în această posibilitate are dreptate să argumenteze că hrana fizică, aşa cum o ştim noi, întră în sânge cu un complex de substanţe de la care nu se poate renunţa deloc. Cea mai mică lipsă de calciu, fier, magneziu şi o mulţime de alte substanţe elementare, pot provoca tulburări grave şi în cele din urmă moartea.
În natură lumina intră în aer, aerul în apă, apa în hrană şi toate împreună în sânge.
Se poate obiecta că prea multă lumină - punctele albe, care alături de cele de întuneric creează materia, pot produce diluarea sângelui şi implicit înmulţirea globulelor albe. Dar nu trebuie să ne temem de asta. Nimeni nu ar putea atrage prin voinţa sa într-o viaţă de om atâta lumină încât sângele să se dilueze dramatic înainte ca organismul să se adapteze.
Cei care reuşesc hrănirea cu această hrană incredibilă şi-au început evoluţia cu mult înainte de naşterea în această viaţă, dar nu trebuie să se înţeleagă prin asta că eu cred în reîncarnare la modul acela copilăresc, când întreaga individualitate, cu tot cu subconştient, sare dintr-un trup în altul, eu cred mai degrabă în afinităţile substanţei care s-a ataşat corpului la naştere, la care se adaugă altele preluate ulterior.
Aşadar, încercarea de a te hrăni în această viaţă cu lumină nu îţi garantează nicidecum reuşita, dar poate fi un serviciu de nepreţuit adus substanţei generale de pe Pământ, spre a se îmbunătăţi.
Serviciul acesta se va întoarce negreşit asupra omului însuşi, chiar dacă el nu va şti când şi cum şi-a făcut darul, dar când va simţi acest lucru aproape, va şti că Viaţa i-a dat doar posibilităţile, dar tot ce s-a făcut în sprijinul său a făcut el însuşi.
Despre acest lucru vorbesc când mă refer la evoluţia naturală conştientă.
Aşa cum evoluţia naturală inconştientă este un lucru indiscutabil pentru orice om inteligent, tot aşa trebuie să se înţeleagă că evoluţia naturală conştientă este la fel de posibilă în cadrul unei perioade lungi de timp, prin nebănuitele posibilităţi pe care le are omul în cadrul substanţei sale.
Această adaptabilitate continuă de-a lungul generaţiilor va crea fiinţa luminoasă şi supraconştientă pe care eu, numai ca să am un nume de referinţă, o numesc înger.   

*

Viaţa mea, iubita mea, nu te mai am decât pe tine! Nu mai am cui să cer ajutor decât ţie, nu mai am cui să mă închin decât ţie! Deşi nu te pot reprezenta ştiu că tu eşti singurul Dumnezeu, precum în mine, aşa în toate fiinţele.
În această clipă poate sunt purtat de o euforie mistică, dar nu există nimic mai sigur decât tine, nu mai am nici un sprijin şi nu mai cred că există vreun Dumnezeu personal cu care să vorbesc, căruia să-i cer sfat şi ajutor. Doar tu, viaţă din mine, mă mai asculţi, doar tu încă nu m-ai dezamăgit, doar ţie mai pot simţi că nu greşesc dacă mă închin.
Deşi nu-mi răspunzi şi nu îmi dai sfaturi ştiu că tu eşti permanent cu mine! Dumnezeul din minte poate fi cu omul din când în când, dar Dumnezeul viu este cu omul mereu.
Viaţa mea, iubita mea, tot ce mi-i drag îmi e drag pentru că te văd în toate lucrurile. Fără tine trupul şi mintea mi-ar fi o povară, de care m-aş grăbi să scap, murind…

*

Mă simt viu şi în această clipă mi-ajunge.
Dar mintea mi-e nemulţumită aspru de această concluzie. Se tulbură în mine ca un val printre fiorduri lovind neîncetat continentul.
Bată-te vina, nebuno, de ce mă tragi să mă-neci?
Îmi promiţi palate în adâncuri, dar voi mai fi viu printre perlele reci?
Trage la mal căci ai să te îneci în groapa săpată de marea flămândă. Te va înghite oceanul şi apoi fierbintele pământ te va spulbera în iluzia din care va coborî ploaia.
Eu sunt aripă de spirit, nu mă amăgi cu mătrăguna ofrandelor otrăvite.
Le-au mâncat oamenii şi au murit, le-au ascuns codrii şi s-au vestejit la lăsatul soarelui în iarna timpurie…
Sunt prea tânăr să nu mai încerc, nu-mi spune că totul este deşertăciune, nu-mi spune!

*

Cel fericit trăieşte în cea mai profundă ignoranţă!
Nu ştiu dacă este preferabil să fii fericit şi să trăieşti în ignoranţă sau să fii nefericit şi să trăieşti în cunoaştere. Din fericire totul este un exerciţiu, pentru că fericirea şi nefericirea există doar minte.
Poate mintea mea s-a obişnuit atât de mult cu nefericirea care o face să se frământe, încât momentele de fericire o sperie mai mult decât simţirea unei nefericiri constante.
Cunoaşterea lui Dumnezeu în lumea noastră imperfectă este imposibilă fără durerea care îţi macină toate celulele.
Să fiu fericit şi să mor fără cunoaşterea lui Dumnezeu mă îngrozeşte nemăsurabil mai mult  decât cea mai profundă nefericire…

*

Vorbirea urâţeşte omul!
Observaţi farmecul unui om care tace, a unui om în care şi gândurile tac. Apoi observaţi-l în timp ce vorbeşte, atunci când vrea să-şi impună un punct de vedere. Diferenţa este uimitoare!
Cât echilibru este într-un om care tace, câtă urâţenie este într-un om combativ, cu ochii ieşiţi din orbite...
Dar vorbirea este tocmai liantul societăţii şi condiţia dezvoltării minţii, veţi zice.
Nu pot să vă contrazic, dar să însemne că urâţenia, societatea şi dezvoltarea minţii merg mână în mână?…

*

M-am gândit mult în ultima vreme la impactul pe care l-a avut medicina asupra evoluţie omeneşti. Recunosc, am considerat că medicina este un lucru anormal, un amestec brutal în natura lucrurilor, motivul principal de alienare a speciei umane. Dar apoi am văzut şi avantajele. Nu este vorba de prelungirea vieţii, pentru că nu există moarte reală, este vorba de învăţarea compasiunii, atât de necesară evoluţiei umane. Conştientizarea suferinţei din aproapele tău şi sacrificarea confortului personal poate crea evoluţia rapid, ca un nod gordian tăiat cu sabia, pentru că dezlegarea lui ar fi fost o muncă titanică şi fără speranţă. Selecţia naturală este perfectă în fiinţele fără conştiinţă, dar oamenii au nevoie de altceva. Ei trebuie să simtă durerea aproapelui, trebuie să o vadă şi să o atingă pentru a se opri din păcat, din lupta fără rost a particulelor între ele.
Animalele, prin modul lor de viaţă, permit numai exemplarelor puternice să supravieţuiască, totuşi ele nu evoluează ca oamenii, pentru că emoţiile şi sentimentele care pun în mişcare conştiinţa nu au condiţii să se nască acolo.
Dar omul, chiar cu riscul de slăbi vigoarea urmaşilor, trebuie să-şi continue calea, să sprijine viaţa cu orice preţ, chiar dacă natura se opune, pentru că numai aşa conştiinţa superioară va lua locul naturii instinctuale şi animalice.
Încet, crima şi războiul vor ieşi din dicţionarul omului şi alte cuvinte vor avea întâietate. Ele se vor numi: înţelegere, iertare, toleranţă.
Extinzând înţelegerea cu privire la semenii săi ca formă, oamenii o vor extinde şi la semenii săi ca viaţă. Nu mai este mult până ce omul va socoti sacrificarea unui animal şi consumul de carne ca pe un act de barbarie şi canibalism.
Când omul nu va mai mânca carne va mai urca o treaptă spre conştiinţa atotştiutoare. Înţelegerea care se va naşte îi va oferi şi soluţia cu care să compenseze acest aliment purtător de furtuni interioare şi de boală.
Astfel mi s-a confirmat că toate lucrurile sunt aşa cum trebuie, că toată suferinţa care s-a adunat în timp şi ne-a pătruns în simţuri are tocmai scopul de a ne pregăti pentru evoluţie. Toate atrocităţile istorie au avut tocmai acest rost.
Acum suferinţa şi durerea nu mai pot fi uitate, s-a scris prea mult despre ele să mai fie ignorate, ele există chiar în sângele şi ADN-ul uman.
Nu mai trebuie produse, lecţia s-a învăţat!

*
M-am întrebat pentru ce trăiesc…
 - Ca să fii fericit, a venit răspunsul.
 -  Stai, am zis străinului care mi-a vorbit, cine eşti tu?
- Eu sunt Cel fericit cu care te compari. Dar sunt Cel fericit atât timp cât stau departe de tine, iar tu mă identifici cu altul din preajma ta, pe care îl vezi pe stradă sau la televizor şi care ţi se pare mai bogat, mai frumos sau mai deştept decât tine.
Aha, mi-am zis, atunci Cel fericit este pur  şi simplu o altă persoană! Atunci cum trebuie să fiu eu? Cel puternic?! Dar oare Cel puternic nu este un altul, asemeni Celui fericit?!
Tot aşa trebuie să fie şi cu Cel bogat, Cel iubit, Cel deştept. Fiecare din ei este o altă persoană care nu poate fi identică cu fiinţa mea. Atunci cum trebuie să fiu eu?  Dar chiar dacă aş şti, oare este suficient să cunoşti şi să înţelegi? Până şi Cel care cunoaşte şi Cel care înţelege sunt alte persoane...
M-am târât şi m-am chinuit să-i văd de aproape pe Cel fericit, Cel bogat, Cel puternic, dar am fost foarte dezamăgit. În afară de faptul că erau persoane existente doar în minte, nici măcar nu erau fericite, bogate sau puternice cu adevărat.
Dacă o să fiu Cel puternic, Cel bun, Cel bogat o să fiu o  persoană, dar eu însumi în nici un caz. Pentru că numai persoana poate fi bună, puternică, bogată etc. pe când fiinţa nu are nici o proprietate. Şi persoana nu este bună, bogată sau puternică prin sine, ci numai dacă alte persoane din jur o sprijină şi îi confirmă asta. Iar Cel bogat nu este el însuşi bogat, ci străinul din el este bogat. Şi străinul este bogat pentru că străinul din el a fost sărac, şi este bogat pentru că în el există conştiinţa sărăciei. 
Pentru ce trăiesc?!
Nici nu mă mai chinui să răspund la această întrebare! Orice răspuns aş da ar aparţine Celui care ştie.         

*

Câte n-am făcut uitându-mă la oameni!...
Am învăţat ce este de la ei, dar am uitat ce este de la mine...
Oamenii sunt mintea, ce este de la mine este Sinele.
Cât sinele a fost suveran n-am avut nimic şi totuşi nimic nu mi-a lipsit, cât mintea a fost suverană am avut multe şi tot ce-am avut nu mi-a ajutat la nimic.
Am fost iluzionat să cred că mintea poate găsi soluţii, şi fapta - sabia ei, poate reface armonia universului care tinde să se dezintegreze.
Am intrat printre spini şi cu ardoare imensă am vrut să-i pun la pământ. Am uitat, săracul de mine, că secerându-i îi seamăn şi eu sunt instrumentul prin care sămânţa lor ajunge iar în pământ.  Nu am văzut că prin fapta mea lucrez pământul şi cultiv spinii, an de an şi viaţă după viaţă…
Când mi s-a revelat adevărul, la început am crezut, dar apoi mintea mi-a zis că sunt nebun şi am început să mă îndoiesc.
Dar acum este timpul să pun punct. Să gândeşti şi să faci m-am lămurit pentru totdeauna că nu este soluţia prin care fiinţele vii pot scăpa de povară. Atât cât voi înghiţi această hrană care proiectează minciuna de jur împrejur, viaţa nu-mi va fi decât haotică şi amară.
În faţa tăvălugului social nu mă pot pune… Dacă omul asta vrea, să muncească până ce-şi frânge spatele, să-şi ardă creierii în analize sofisticate şi adânci,  treaba lui... Dar eu ascultând ce este în mine ascult de Sinele viu.
Atât cât hrana va fi formată din materie reciclabilă, omul va fi o fărâmă de praf pe circumferinţa unui cerc în centrul căruia se află mintea. Mintea este centrul universului şi ea este punctul de referinţă al oricărei motivaţii.
Sfârşitul robiei va fi posibil numai atunci când nu voi mai fi influenţat de mâncarea asta dată dracului, dulce şi-amară.
Eu ştiu că nu vor fi soluţii pentru om atât cât va mai şti de nevoia de a se alimenta fizic. Îmi e clar! Dacă voi mânca voi gândi, şi dacă voi gândi mă voi depărta de mine însumi.
Creaţia şi realizarea sunt două lucruri diametral opuse.
Sunt sigur că există viaţă în condiţii incomparabil mai bune în lipsa acestui instrument slab şi reciclabil numit mintea umană. Acum ştiu că intuiţia, revelaţia şi harul sunt simţuri subtile care menţin existenţa în condiţii superioare gândirii.
Totuşi posibilităţile existenţei trebuie să fie ierarhizate.
În Sinele viu însă trebuie să se oprească totul, altă posibilitate nu există!

*

Uneori, când sunt atins de ignoranţă, sunt foarte trist din cauza faptului că oamenii nu mă pot înţelege. Dar cum totul evoluează, speranţa mea, chiar dacă se leagă de un vârf de ac, undeva, în viitor, nu este lipsită de logică. Atunci oamenii care vor fi trecut prin experienţele renunţării la hrană vă vor spune despre transformarea lor interioară şi chiar voi singuri veţi vedea că ei sunt altfel de oameni.
Pasiunile şi dorinţele vărsătoare de sânge veţi vedea că lipsesc la ei. Ei nu vor trebui să vorbească, pentru că vorbirea poate să producă temeri şi îngrijorări suplimentare celor care sunt deja în lume. Acum însă ea este necesară, căci numai prin rău se poate ajunge la bine.
Şi după ce binele conştient va fi pătruns cu desăvârşire se va ajunge la viaţa în sine, la viaţa din tine, din care se naşte tot universul, chiar în această clipă.
Tu îl vei stăpâni, căci nu va mai trebui să-ţi încordezi muşchii tăi neputincioşi ca să lupţi cu monştrii, ci vei putea să acţionezi la rădăcina tuturor cauzelor, ne mai lăsându-i vreodată să se nască.
Aceasta este adevărata putere. Căci după ce s-au născut monştrii, cei care îi ucid sunt tot monştri, chiar dacă le daţi nume de eroi…

*

Când viaţa te încearcă cu greutăţi ea lucrează în favoarea ta mai mult decât atunci când te încarcă de bunăstare. Când îţi dă motive să suferi ea îţi dă şi focul interior pentru evoluţie.
Numai atunci când suferi apăsarea morţii celui drag, când inima îţi sparge pieptul de spaimă sau când sângele arde ca fierul topit, viaţa îţi oferă şansa să te îmbunătăţeşti căutându-l pe Dumnezeu…

*

Mi-a trebuit o grozăvie de timp să mă recunosc în toţi oamenii.
Iată-l pe cel care trece prin faţa mea, cu chipul său, cu iluziile sale cum este unul şi acelaşi cu mine!…
Ar trebui să-l văd aşa cum îl vede lumea, dar eu îl văd aşa cum este.
Îmi recunosc privirea, gândurile şi sentimentele.
Când mi-am dorit să trăiesc cât mai mult în acest corp, oare cum de nu am văzut că eu însumi nu mă puteam naşte într-o formă nouă din cauza celei vechi pe care o sprijineam cu ardoare?! Iar acum cât de minunat este! Pot să mor în orice clipă şi să rămân viu. Soarta mea este soarta celui care a realizat totul.
Mă văd cu claritate în orice om care trece prin faţa mea, în orice vietate şi în orice buruiană.
Sunt totul, ce aş putea să-mi mai doresc!

*

Este un lucru trist pentru mine să constat că fără hrană nu există trup.
Trist este să constat că tot ce înseamnă Eu este numai mintea şi corpul. Fiinţa interioară nu are nimic în comun cu ideea de Eu, pentru că ea este indivizibilă şi aceeaşi în toate fiinţele întrupate.
Este trist să te vezi înlănţuit pe această planetă înceată, unde stările subtile nu sunt posibile, unde inteligenţa străbate cu greutate, iar înălţimea spiritului nu este atinsă decât prin moarte.
La ce este bun atunci efortul dezrobirii de iluzie şi instincte?!
Ca să poţi muri, ca să ai voie să-ţi pierzi individualitatea pentru a ajunge la totalitate!
Dar cum poţi să concepi acest lucru ca un ideal personal, când tocmai propria persoana este anulată?
Nu-mi vine nici o soluţie în minte, semn clar că spiritul nu poate fi atins cu mintea.
Totuşi îmbunătăţirea minţii şi a trupului trebuie căutate.
Îmbunătăţirea şi evoluţia, ştiu, se realizează prin împletirea cunoaşterii şi experimentării. Cunoaşterea poate nu-mi lipseşte, dar puterea de a experimenta cine mi-o dă?
Dacă nu o găsesc în mine aş putea să o găsesc în alţii?...
Ajungând la această concluzie mă bucur enorm; totul depinde de mine, condiţiile din jur sunt irelevante, soarta este în mâna mea.
Mulţumesc vieţii divine că a lăsat lucrurile să fie aşa!
Oricât de grea ar fi, viaţa este frumoasă, suferinţa şi răul duc la desăvârşire!
Sunt fericit şi când sufăr, iar când mă simt bine ce mi-aş mai putea dori?!
Îmi dau seama că dacă am posibilitatea de a mă îmbunătăţi am totul şi nu-mi lipseşte nimic!

*

Când intru printre oameni îmi pierd puterile şi frumuseţea.
Persoana mea este deosebită numai cât se află în compania vieţii înşişi.
Când mă retrag prin munţi şi păduri eu nu văd munţi şi păduri, ci doar simt viaţa din mine fără un intermediar care să mi-o explice în felul său.
Când sunt singur eu sunt viaţa, nu mi-o explic. Atunci sunt autentic şi frumos, dar când merg printre oameni sunt un lucru oarecare, repetabil şi plictisitor. În compania vieţii din mine eu pot muta munţii dintr-un loc în altul, căci ştiu doar de clipa prezentă, nicidecum de vreo limitare sau neputinţă, dar cei care numără timpul trebuie să-şi folosească răsuflarea pentru a fărma muntele ca să-l mute la locul dorit.
Instrumentele şi fenomenele naturale sunt o iluzie, Pământul şi oamenii au doar răsuflarea…

*
Este curios să simt că teama de moarte este efectiv o invenţie absurdă. Îmi este atât de clar că suflul vital care părăseşte corpul se alătură oceanului vieţii infinite încât aproape nu mai pot înţelege de ce formele de viaţă îşi apără materialitatea cu atâta înverşunare.
Să fie tocmai acest instinct primar piedica din pricina căreia formele de viaţă evoluează atât de încet?
Dacă cineva ţi-ar dori materia ca hrană, iar tu i-ai ceda-o bucuros, poate viaţa unitară şi originală s-ar reface, şi atunci fericirea ar fi permanent la îndemâna noastră.
Poate opunându-ne cu atâta înverşunare sacrificării corpului ne opunem revenirii la natura divină…
Dar sacrificiul este imposibil înainte de a-i înţelege rostul cu mintea, căci numai ea poate să creeze condiţiile ca el să poată fi pus în practică.

*

Exprimarea este o reacţie.
O fiinţă integrată în divinitate nu poate exprima nimic.
Dar persoanele care încă mai au legături cu lumea, interacţionând cu oameni aflaţi la diferite grade de conştienţă, pot reacţiona.
În acel moment eu pot exprima ceva, altminteri în starea de luciditate şi clarviziune a fiinţei mele originale, eu nu am nici o capacitate de a scrie ceva.
Dar când exprim ceva sunt conştient că mi-am oprit evoluţia pentru a surprinde un moment neplăcut al Fiinţei care s-a tulburat, transferându-se pentru scurtă vreme în materia grosieră a lumii fizice.

*

Plăcerea sexuală este născută din ignoranţă.
Fără ignoranţă însă, nu ar fi posibilă divizarea formelor şi apariţia fiinţelor manifestate. Creaţia, cu toate neajunsurile şi conflictele ei, poate exista doar în lipsa conştiinţei.
Când conştiinţa supremă e realizată, creaţia este anulată.  
Catastrofele schimbă condiţiile, dar sfârşitul lumii este ceva cu mult peste puterile lor…

*

Un om care caută adevărul nu trebuie să urască nimic!
Un om care caută adevărul trebuie să iubească, să accepte şi să lase totul în viaţă, de la cea mai nesemnificativă bucată de pământ sau insectă până la soarele de pe cer şi stelele nenumărate… Trebuie să primească totul în inimă şi în ochi, trecând materia prin conştiinţa sa, făcând-o tot mai subtilă.
Conştient că este indivizibil de tot ce este viaţă şi în consecinţă sigura forţă care poate modifica proprietăţile materiei, singurul alchimist de pe Pământ, el trebuie să facă din ce în ce mai subtil tot ce atinge până ce materia devine spirit pur.
Atunci el va simţi că şi-a încheiat misiunea, iar Dumnezeu a devenit Dumnezeu prin el însuşi. 

*
Când mă simt pe mine apare ce este pozitiv, când nu mă simt apare ce este negativ. Dar duhul vieţii care vine asupra mea când mă simt pe mine nu este pozitiv sau negativ, el este pur şi simplu deasupra dualităţii. Duhul vieţii vine din altă dimensiune, din Spiritul care pe scara materialităţii este echivalent cu nimicul.
În manifestare viaţa nu ar fi posibilă fără alternanţa dintre simţirea de sine – apariţia stărilor pozitive şi nesimţirea de sine – apariţia stărilor negative.
Despre meditaţie se poate spune doar atât: este tehnica prin care se dizolvă manifestarea şi dualitatea.
Persoana care meditează nu mai este persoană, ci existenţă completă prin sine.

*

Oricât am căutat printre lucrurile de pe Pământ nu am găsit nici un motiv mai serios de nefericire ca memoria. Conştiinţa trecutului şi a viitorului este piatra de căpătâi a civilizaţiei, pe de o parte, dar şi otrava care ne ucide, încetul cu încetul. Pe de o parte este indispensabilă supravieţuirii în formă fizică, pe de altă parte ne macină continuu şi implacabil.
Prin memorie scapă omul de gura leului, prin memorie el intră pe mâna dracului.
Suspendarea minţii nu înseamnă altceva decât suspendarea memoriei. Ea se poate realiza doar în nemişcare şi solitudine, când te ştii protejat, dar niciodată într-o pădure plină de fiare. Pădurea este oraşul animalelor, oraşul este pădurea oamenilor. Aici ei se mănâncă între ei, dar într-un fel mai perfid decât în pădure; aici nu eşti mâncat de tot, aici ai dreptul să munceşti şi să te regenerezi ca să-ţi mai fie tăiată o felie când conducătorilor le e foame.
Cum învăţătura există doar prin trecut şi viitor, iar existenţa numai prin prezent, împăcarea acestor două lucruri este la fel de greu de realizat precum împăcarea vieţii cu moartea.

*
Eminescu a scris atât de frumos pentru că el a trăit greu, chiriaş în case modeste, în tovărăşia lipsurilor şi a foamei.
Bogaţii vremii, primindu-l la uşa lor, după ce l-au măsurat din cap până în picioare şi i-au observat hainele ponosite l-au privit cu dispreţ, şi atunci sufletul acestui mare om a urlat de durere. Eminescu este unul din exemplele cele mai clare că frumosul apare din urât şi binele apare din rău.
Nimeni nu a scris ceva frumos vreodată atâta vreme cât a fost sătul, iar reacţiile provenind din descompunerea hranei inferioare l-au influenţat inevitabil.
Eminescu a scris atât de frumos pentru că în fiinţa sa specială urâtul s-a transformat în frumos prin lipsă şi foame, iar ciulinii alimentelor care otrăvesc mintea nu au putut să se dezvolte la el în lanuri plictisitoare.
Eminescu este un exemplu elocvent de alchimie interioară, dar ochii aparţinând corpurilor fizice nu pot vedea astfel de lucruri. Doar după moartea lor se poate vedea dâra lăsată de cuvintele acestor oameni încărcaţi de har.


*

Omul trebuie să ştie cel puţin două lucruri elementare în procesul de evoluţie spre forma de existenţă superioară. În primul rând trebuie să se simtă pe sine cât mai mult timp, să-şi simtă substanţa cu atenţie maximă, furnizând celulelor sale un impuls permanent, inovator şi revigorant. Acest lucru este asemeni acelor aparate care tonifică masa musculara şi materia întregului organism, de care se folosesc unii sportivi, obţinând rezultate foarte bune.
Dar cel care nu depinde de nici un aparat are rezultate mult mai bune, mai ales la nivelul puterii de înţelegere.
Un al doilea lucru pe care trebuie să-l ştie omul în care a început frământarea este ascultarea sunetului în clipa prezentă, lucru care oferă nu numai concentrarea, dar chiar şi un soi de energie reală, forţă, clarviziune şi luciditate.
Ce se întâmplă în omul care execută cu conştiinciozitate aceste două lucruri, fără să le mai uite, nu se poate găsi în nici o hrană şi în nici o satisfacţie.
Cu adevărat omul acesta se deplasează continuu spre existenţa de înger.

*

După câte îmi dau seama, omul iluminat al viitorului va scăpa definitiv de durerea sufletească.
Nimic nu-l va mai tulbura, de vreme ce va înţelege că tot ce se întâmplă provine din mişcarea firească a electronilor în jurul nucleului atomic, de fapt în jurul principiului etern şi unic al vieţii, din care pleacă şi se întoarce totul.
Tragediile se vor fi întâmplat când atomii se ciocnesc între ei şi se aranjează în forme ciudate, lucru indispensabil în manifestare... O iau razna atunci împinşi de energii identice cu cele din omul ars de tulburare; se duc ca scânteile din piatra de cremene, care căzând pe pământ, după o vreme, se transformă iar în cremene şi produc iarăşi scântei...
Când va simţi moartea trupului inevitabilă, omul va şti că pentru o vreme foarte scurtă a trăit un fel de viaţă - grea şi manifestată , dar urmează să se întoarcă tot la viaţă - în sine şi nemanifestată...
Convins cu desăvârşire că moartea veşnică nu există, iar despărţirea de copii, de cei dragi şi de prieteni se întâmplă doar ca să te întâlneşti iar cu ei în sinele viu, desprins de orice tragedie mentală, omul va fi pe deplin fericit şi liniştit cu privire la orice se întâmplă.
Atât cât se va afla în trup se va îmbunătăţi mereu, până ce trupul pătruns de lumină se va transforma în lumină, dăruind el însuşi apoi razele vieţii spre alte fiinţe şi forme. Va şti atunci că el însuşi este Viaţa şi o va dărui tuturor formelor ca prin evoluţie să le vină şi lor vremea să se ridice la cer prin lumină, fiinţe din fiinţa lui Dumnezeu.
Acesta este omul viitorului, acesta este îngerul pe care îl aşteptaţi.
Când uneori, aievea sau în vis, vi se arată un înger, ce vă marchează viaţa şi vă reorientează spre sine, să ştiţi că nu sunteţi decât voi înşivă care v-aţi întors în timp pentru a vă ajuta să treceţi peste momentele de blocaj când evoluţia stagnează şi viaţa temporală este trăită în cea mai întunecată ignoranţă şi suferinţă.

*

Tu însuţi este ceva indivizibil şi neschimbător, la care nu se poate adăuga, nici rupe ceva.
Şi atunci s-ar putea ca tu însuţi să fie ceva care se transformă mereu? Cine eşti tu? Cel care are mentalitatea, forma şi proprietăţile din prezent sau cel care avea mentalitatea, forma şi proprietăţile din trecut?
Şi dacă noi înşine nu suntem nici aşa şi nici aşa, atunci cui aparţine mentalitatea cu care îl judecăm pe altul, văzându-l de o calitate inferioară?
Vedem poate o minte sau o personalitate diferită de noi, dar pe aceea fiinţă în sine nu o vedem. Pentru că acea fiinţă este identică cu fiinţa noastră şi nu pot exista două Fiinţe în univers, două Vieţi din care se naşte totul, doi Dumnezei spre care ne îndreptăm speranţa din inima noastră.
Este posibil ca o altă formă să fie de o calitate mai proastă decât a noastră, dar fiinţa care ne susţine pe amândoi nu poate fi mai bună sau mai rea, căci ea este doar existenţă.
Şi atunci pe cine lovim în gând?!
Nu cumva tragem în propria noastră formă de pe vremea când era cuprinsă de ignoranţă, motiv pentru care ne pare urâtă şi proastă?!
Pe cine judecăm şi condamnăm, pe cine privim cu dispreţ?! De cine ascundem ce gândim, amăgindu-ne cu discreţia şi intimitatea?! Unde o să ajungem prin această răceală faţă de forma prin care trece propria noastră fiinţă, cât o să ne mai îngrămădim în marile oraşe de dragul unui confort plătit cu enormă durere în suflet?! Cât o să ne mai trezim la cinci dimineaţa pentru a munci de dragul iluziei, bucurându-ne doar de o supravieţuire stearpă?!
Ce ştim noi despre locul de unde venim sau locul unde ne ducem ca să ne temem atâta de moarte, şi prin asta să fim struniţi ca nişte oi proaste…
De ce trebuie să trăim înlănţuiţi, bucurându-ne de aromele descompunerii ca să ne hrănim?!
De dragul cui ne criticăm unii pe alţii şi ne călcăm în picioare într-o competiţie fără noimă, îndepărtându-ne de sine?...
Cine sunt cei pe care îi apreciem, cine sunt cei pe care îi dispreţuim?! Cine este de vină că fiecare om se dezvoltă în condiţii diferite, de ce comparăm mereu caii cu măgarii?! Doar pentru că mintea noastră a înnebunit inventând diferenţele, segregaţia şi morala?...
În această competiţie a ororilor cât credeţi că suntem de îndreptăţiţi să facem o afirmaţie sau să ne exprimăm o părere?! Nu ar fi mai bine să o facem în gând, nu ar fi mai bine să recunoaştem că suntem doar un gând pornit dintr-o minte limitată de întinderea timpului şi spaţiului pe care ea îl poate interpreta?!
Credeţi că ne putem îmbunătăţi îmbulzindu-ne unii în alţii, aşa cum fac oamenii din marile oraşe, evoluând material, dar degenerând sufleteşte, rupţi de pământ, pierduţi undeva între el şi cer pe un drum al nimănui, aşa cum sunt firele de praf luate de vânt?!
În marile oraşe veţi învăţa cum să faceţi bani exploatându-vă unii pe alţii, veţi învăţă la scoli de elită cum să faceţi multe lucruri, printre care şi bomba atomică, dar să vă iubiţi acolo nu veţi învăţa niciodată!...           

*

Libertatea adevărată este curajul de a face orice fără să-ţi pese de urmări. Dar fiindcă nici Dumnezeu închipuit ca persoană, nu este lipsit de sarcini şi responsabilităţi, înseamnă că în întreaga existenţă nu există nici o persoană liberă.
Atunci libertatea care ne-a mai rămas este să facem ce vrem noi în cadrul a ce vor alţii. Dar cum odată cu timpul sarcinile şi responsabilităţile omului sporesc din cauza conştiinţei, libertatea se restrânge automat. Şi atunci prin cunoaşterea dualităţii, a binelui şi a răului, mişcarea va fi percepută ca posibilitate de a face rău şi în consecinţă blamată până acolo încât fiinţa materializată îşi va restrânge libertatea de mişcare până ce corpul va ajunge într-un singur punct. Dar când nu va mai suporta presiunea conştiinţei el va exploda într-un Big-bang, după care iarăşi universul se va manifesta până se va naşte iarăşi conştiinţa care va duce totul într-un punct.
Eternitatea este asemenea unei inimi care pulsează de la un punct spre infinit şi înapoi.
Ideea de libertate există numai de la Big-bang până la naşterea conştiinţei.
Din acel moment totul devine un dor care te macină întreaga viaţă.
De aceea nu-ţi mai rămâne decât soluţia de a contempla creaţia, bucurându-te 
de spiritul vieţii, fără nici o reprezentare.


*

Unii oameni sunt dotaţi cu o sensibilitate prostească. Spun asta pentru că eu sunt unul dintre ei. Într-un fel straniu şi inexplicabil, influenţat de mediul în care am crescut, începusem să cred că părerea oamenilor despre mine este foarte importantă şi obiectivă, iar când am văzut că nu pot răspunde cerinţelor m-am simţit absolut mizerabil.
Dar când am înţeles că oamenii sunt conduşi doar de toane şi influenţe subiective m-am cutremurat. De ce să fiu nefericit că nu sunt pe placul oamenilor?! Sunt aceşti oameni altceva decât nişte accidente ale naturii? De ce în acest caz nu sunt deranjat de ce gândesc câinii despre mine, pentru că şi aceste fiinţe sunt creaţii ale naturii.
Tot aşa Dumnezeu-spiritul ne ignoră cu desăvârşire, deoarece ce gândesc oamenii despre el nu-l reprezintă absolut deloc pe el, ci doar pe ei.
Dumnezeu nu l-a făcut pe om după chipul şi asemănarea sa, ci omul l-a făcut pe Dumnezeu după chipul şi asemănarea lui.
Dumnezeul absolut este sfânt, nu pentru că a făcut ceva fără de păcat, lucru care nu există, ci este sfânt pentru că nu a făcut nimic.

*
Mă întrebi ce părere am despre lucrul acesta sau acela?
Să-ţi spun sincer, nu mă pot ocupa deloc de soarta lui.
Tot ce pot să-ţi spun este că el este o manifestare naturală a materiei. Şi dacă există o cauză întotdeauna urmează să apară un efect. Iar efectul se constituie în cauză şi această succesiune se repetă la nesfârşit.
Dar care este cauza tuturor cauzelor, mă întrebi?...
Acest lucru sinele meu nu-l ştie. Pentru că numai materia gânditoare ştie că ştie. 
Tot ce pot să-ţi spun este că ce ştii te ajută cu privire la ce ai de făcut, dar ca să fii tu însuţi ce ştii nu te ajută cu nimic…

*

Sunt două categorii de fiinţe: simple şi învăţate. Cele învăţate ştiu, cele simple sunt fericite.
Dar noi, oamenii, suntem condamnaţi să cunoaştem. Nu mai putem da înapoi pentru că reminiscenţele cunoaşterii s-ar transforma în coşmaruri şi nu ne-am mai găsi liniştea oriunde ne-am ascunde.
Dar prin cunoaştere vom evolua, şi când vom putea cunoaşte esenţa de unde vin toate lucrurile, identică cu nimic, atunci orice altă cunoaştere se va arde în sine şi vom ajunge iarăşi să nu mai cunoaştem nimic. Suntem nefericiţi pentru că cunoaştem ceva, vom fi fericiţi când nu vom mai cunoaşte nimic. Nimicul are o reputaţie proastă printre oameni pentru că este confundat cu puţinul. Dar Nimicul este sursa de unde provine şi se întoarce Totul...
Singurul sens al existenţei, cu care acum desigur nu putem fi de acord, este să muncim ca prin trudă şi cunoaştere să ajungem să obţinem Nimicul, sursa de unde vine duhul vieţii.
Orice stare de fericire pentru noi fiinţele în formă şi substanţă umană nu este decât o clipă de odihnă când mintea s-a oprit, dar după aceea, când mintea se porneşte din nou, trebuie să ne continuăm drumul pentru că altfel urâtul şi hidosul ne-ar pătrunde în suflet şi existenţa manifestată ar deveni un iad insuportabil.

*

Timpul şi spaţiul sunt efemere pentru că pot fi măsurate, dar sinele meu este permanent pentru că el nu are unitate de măsură.
Când pornesc la drum eu creez drumul.
Ziua şi noaptea sunt la fel pentru mine pentru că le ţin în aceeaşi inimă şi în aceiaşi ochi.
Dacă ziua este născută din Soare, noaptea există de asemeni prin el. Eu ştiu că manifestarea mea pe Pământ este dictată de Soare şi lumina lui mă susţine ca individualitate. Noaptea este lumina Soarelui care mă odihneşte, nu este lipsa lui...
În lipsa Soarelui nu ar fi doar noapte veşnică, în lipsa Soarelui nu ar fi nimic.

*

Când sunt atent la viaţa din mine şi ascult sunetul din clipa prezentă mă contactez la sursa de energie primordială. Câte nu aş putea să fac cu această supremă energie!… Aş putea rescrie universul şi aş putea să-i dau alte coordonate. Dar, din fericire, acea clipă mi-e suficientă prin ea însăşi şi în acea clipă mintea nu se poate naşte ca să vrea ceva. Abia când părăsesc clipa în sine mintea revine şi încearcă să analizeze această experienţă încântătoare.

*
Scopul meditaţiei este unificarea cu totul. Dacă ai meditat corect, dacă te-ai liniştit, menţinându-te într-un singur cadru cât mai mult timp, fără mişcarea minţii şi a trupului, în cele din urmă nu poţi decât să simţi realitatea supremă: eşti una cu totul. Relativa depărtare a formelor una de alta este un efect al conflictului interior, nemulţumit de eul său mental.
Când ai meditat corect eşti identic cu unica energie vitală care menţine viaţa în univers.
Apariţia şi dispariţia formelor este o eroare inevitabilă la trecerea ei în cadrul spaţiu-timp.
Ca să fii în a doua trebuie să fi trecut prin prima, ca să fii în a treia trebuie să fi trecut prin a doua. Ordinea formelor sunt punctele care formează linia. O linie privită din faţă sau din spate este doar un punct. O gaură neagră în ecuaţia corpurilor cosmice nu duce de la o formaţiune materială la alta, de la o galaxie la alta, ci doar de la materie la spirit.
Găurile negre, probabil, fac legătura dintre universul, pe care noi îl putem înţelege, şi cel superior, pe care în această formă, niciodată nu îl vom putea înţelege...

*

Calitatea substanţei este extrem de importantă.
Alchimia internă creează lucrurile din particula originală, prin fisiune atomică. Într-o clipă se poate schimba lumea în ce vrei. Acelaşi lucru poate fi iadul şi raiul în clipe succesive. Substanţa internă s-a modificat pentru că a intrat în contact cu un catalizator extern: un cuvânt, o emoţie, un gând. O femeie sau un copil pot fi dulci să te ridice la cer sau pot fi amari să te bage în mormânt. Tu le creezi proprietăţile cu mintea ta. Din substanţa ta poţi face orice, aşa cum ai auzit că fac vrăjitorii.

*

Din lucrurile mici apar lucrurile mari, din fiinţele nesemnificative, prin evoluţie, apar fiinţele care coordonează şi păstrează în echilibru universul. Precum omul a evoluat de la un animal insensibil şi sălbatic, tot aşa celelalte forme de viaţă  evoluează, cu viteza lor, spre acelaşi scop unic al vieţii.
Dacă omul a evoluat şi celelalte fiinţe pot evolua! Omul este un exemplu viu al evoluţiei. Individualitatea umană  porneşte cu un trup nou din locul unde a fost lăsată spre scopul suprem, care de fapt nu contează, pentru că durează doar o clipă.
De aceea s-a spus că importantă este calea şi nu scopul. Pe cale te afli permanent, în scop nu poţi sta nici măcar o secundă. Viaţa este doar cale, iar scopul este doar un motiv ca să existe calea.
Bucură-te de fiecare clipă ce o trăieşti, căci în realitatea ea este scopul, dar nu uita nici de scopul suprem din minte, numit Dumnezeu, fiindcă el susţine calea.
 
*
Trebuie să faci tot ce poţi ca să salvezi viaţa unui om sau animal.
Dar dacă ucizi un  altul pentru asta, totul este zadarnic. Poţi cheltui toţi banii din lume, poţi da cu onoarea de pământ, căci pentru a salva o viaţă nimic nu este prea ruşinos.
Căci nu salvezi pe cineva anume, ci ne salvezi pe toţi, mai acordându-i Vieţii decăzută în formă o şansă să se caute şi să se regăsească pe sine.
Şi reuşita oricăruia este reuşita noastră, salvând o viaţă, Una singură.

*

Când am înţeles că fericirea minţii este un produs al coexistenţei sociale am încetat să mai caut această fericire. Am înţeles că mişcarea, căutarea şi greşeala sunt unul şi acelaşi lucru.
Mi s-a făcut milă de aceşti oameni ce se trezesc înfricoşaţi în fiecare dimineaţă, căci societatea nu poate trăi fără frica de lege…
Doamne, cine ne-a pedepsit să trăim în aceste condiţii?! Încrederea că nu am putea fi distruşi ne lipseşte, ce să facem să ne percepem fiinţa divină şi să fim aidoma cu ea?
Ce ar trebui să facem să avem iarăşi încredere în viaţa ta şi să scăpăm de toate aceste păcate pe care le numim avuţii?
Soluţia probabil este numai în singurătate, acolo unde ni s-ar arde toate amintirile şi am fi obligaţi să ştim numai de noi, dar singurătatea ne sperie, căci spunem: la ce ne vom mai raporta sentimentele ca să fim fericiţi?
Se spune că oamenii mor pentru că se produce o ruptură la nivelul substanţei lor celulare, dar eu nu cred că este aşa, eu cred că ei mor pentru că odată cu vârsta le este din ce în ce mai frică de Viaţă…

*

Dacă eu afirm că nimeni nu face ce vrea, ci numai ce îi permite substanţa corpului acum, înseamnă că eu induc ideea de predestinare, şi atunci nici sacrificiul şi nici efortul pentru realizarea evoluţiei nu mai au nici un sens.
Nu vreau să fiu înţeles greşit!
Ce vreau să spun este că nici un om aflat într-o stare grosieră nu se poate produce pe un plan subtil, dintr-o dată, iar fericirea nu se poate obţine într-o natură coordonată de accidente unde te izbeşti de tot felul de obiecte pe întuneric.
Acum poţi să faci ceva ce te poate ajuta să faci ce vrei în viitor.
Ce vrei acum, tocmai pentru că lucrurile în cadrul spaţiu-timp se propagă cu viteză foarte mică, vei putea să faci mai târziu, într-o altă viaţă, care va fi cu atât mai frumoasă cu cât nu vei mai păstra nimic din memoria celor trecute. Vei păstra numai direcţia şi tendinţele, dar filmul vieţii va fi uitat ca o poveste care nu mai ajută nimănui.

*

Cea mai concludentă dovadă că memoria este ataşată materiei este faptul că uităm. După aproximativ doi ani, s-a dovedit, toţi atomii vechi ai corpului pleacă lăsând loc altora noi. Odată cu plecarea atomilor în care este strânsă informaţia, creierul nu mai poate transmite organului vorbirii nici o noţiune despre lucrul mai demult ştiut.
Organismul a descoperit însă o stratagemă de transmitere a informaţiei vechi într-o locaţie nouă cu ajutorul repetiţiei, adică cu ajutorul unei operaţii. Dacă această operaţie nu este făcută la timp se pierde atât memoria inclusă substanţei cu care ne-am hrănit, pe care eu o numesc memorie instinctuală, cât şi memoria ataşată prin procesul de învăţare pe segmentul disponibil în unitatea atomică. Astfel odată cu plecarea atomului din tine memoria pe care i-ai ataşat-o prin învăţare rămâne inclusă atomului, care va ajunge negreşit în componenţa altei fiinţe, şi care pentru el va fi memorie instinctuală.
Din fericire atomul se poate transforma complet în timp, deoarece capacitatea de memorare a fiecărui atom este infinită, şi tot ce este împotriva divinului poate ajunge neglijabil.
Acesta este rolul covârşitor al hranei.
Substanţa preponderentă pe Pământ a fost impregnată până acum de violenţa şi insensibilitatea specifică naturii vegetative şi animalice. Omul s-a hrănit cu ea şi a reflectat-o prin comportamentul său.
Dar omul are capacitatea de a fi alchimist, adică de a prelucra informaţia subtilă din razele de lumină şi a o transfera în capacitatea de memorare rămasă liberă din cadrul atomului.
Aceasta este sarcina lui şi prin asta el tinde spre divinitate. Când substanţa preponderentă pe Pământ, după ce va fi trecut prin om, se va fi îmbunătăţit considerabil, vom vedea o altă faţă a Pământului.
Atunci această planetă va exista doar prin lumină, iar îngerii vor fi locuitorii ei.

*

Exprimarea este reactivă.
Ca să exprimi ceva trebuie să reacţionezi. Substanţa ta trebuie să se întâlnească cu altă substanţă, şi din această întâlnire trebuie să apară un efect.
Hrana şi gândurile sunt cele mai uzuale substanţe. Dar cum prin asimilarea lor efectul este  imprevizibil, eu am descoperit o altfel de reacţie care să susţină exprimarea. Este vorba de respingere, o reacţie mai puternică decât toate, căci combinarea a două lucruri care se resping produce o forţă mult mai mare decât combinarea a două lucruri care se atrag.
Atunci când asimilez exprimarea mea este plictisitoare, dar când resping hrana şi gândurile, forţa exprimării din mine este copleşitoare. 

*

Omul nu este o fiinţă aleasă de divinitate, de fapt toate formele de viaţă de pe Pământ ar fi putut să realizeze lucrările lui dacă ar fi avut condiţii favorabile. Pe o planetă doar o specie poate să-şi construiască o civilizaţie, folosind toate resursele şi exploatând celelalte vieţuitoare. Două civilizaţii în acelaşi timp, aparţinând a două specii diferite, este un lucru imposibil.
Dar în succesiune temporală, după ce specia conducătoare părăseşte planeta, prin cele două metode pe care le voi expune mai departe, o alta îi ia locul, în mod natural, realizând în zeci sau sute de milioane de ani, aceleaşi lucruri ca cea anterioară.
Să vedem acum care sunt cele două posibilităţi naturale aflate în cadrul materiei, căci absolut nimic  în univers nu este lipsit de materialitate, diferind doar gradul de subtilitate a acesteia.
Materia are o inteligenţă subtilă care îi permite să se aşeze în forme din ce în ce mai evoluate, până la a deveni absolută, şi atunci o numim divinitate. Dar pe drumul până acolo, materia ajunge la o intersecţie, de unde poate alege două posibilităţi. Va putea, fie să se folosească de materia înconjurătoare, încercând să evolueze prin tehnologie, fie va căuta în interiorul său puteri nedescoperite, pe care omul actual le numeşte supranaturale, ca să ajungă la scopul final al existenţei.
În zilele noastre, calea materiei de a se îmbunătăţi prin tehnologie este cea oficială. Cealaltă posibilitate este practicată în cadre foarte restrânse, cu cele mai bune rezultate la nivel individual, fără nici o structură organizatorică, căci toată eficienţa s-ar pierde astfel în discuţii sterile şi în consum de energie inutil.
Dacă omul care crede în evoluţie prin tehnologie este implicat social, omul care crede în puterile subtile ale materie interioare, există undeva la marginea societăţii, în discreţie şi tăcere.
El îşi îmbunătăţeşte substanţa mai ales prin contactul cu lumina Soarelui, cea mai subtilă formă de existenţă a materiei din cadrul sistemului nostru solar. Capacităţile lui, în fond ale materiei interioare, urcă spre limite de neconceput, pentru ceilalţi. Nu face spectacol din lucrurile pe care le poate sau le cunoaşte, căci ştie că acest lucru i-ar răpi tocmai forţa şi măiestria.
Ambele direcţii de evoluţie ale materie vor conduce, în cele din urmă, la părăsirea planetei mamă. Fiinţele care şi-au concentrat atenţia pe tehnologie o părăsesc cu ajutorul unor nave-planete artificiale, continuând să descifreze secretele universului prin ştiinţă, celelalte o fac prin proprietăţile naturale ale substanţei subtile de a se deplasa, comprimând timpul şi spaţiul.
Dacă speciile care au evoluat prin tehnologie îşi păstrează forma de mamifere, reptile, păsări etc, din ce în ce mai îmbătrânită, cele care evoluează prin capacităţile interne ale materiei, îşi pierd înfăţişarea iniţială, devenind mai degrabă formaţiuni luminoase, dar pot, în acelaşi timp, să ia şi forma fiinţelor cu care uneori intră în contact, în rarele momente când ele trebuie orientate.
În cuvintele omului religios aceste fiinţe se numesc îngeri, dar undeva, cândva, ele au fost fiinţe dintr-o materie inferioară, eventual de carne, ca a noastră. Acum ei se îndreaptă constant spre divinitate, cea mai subtilă formă de existenţă a materiei.
Atât cei care au evoluat prin tehnologie, cât şi cei care au evoluat prin cunoaşterea proprietăţilor subtile ale materiei interioare, se întorc din când în când pe planeta de unde au plecat, nefiind deloc extraterestre, aşa cum se crede.
Au trăit şi au evoluat cu sute de milioane de ani înaintea omului şi au avut forme, posibil, nemaiîntâlnite între speciile Pământului astăzi.
Unele încă se mai folosesc de tehnologie spre a se deplasa prin spaţiu, celelalte, de proprietăţile inerente ale materiei interne, şi atât.
Care va fi calea oamenilor prin care vor părăsi Pământul, nu putem cunoaşte astăzi, s-ar putea să se facă pe ambele căi, cert este că în câteva mii de ani o altă specie îşi va începe aventura spre evoluţia conştientă, şi oamenii o vor asista din ceruri, poate încă cu formă umanoidă, poate doar sub formă de lumină…
Aşadar, calea umană este doar un segment minuscul din marea aventură a materiei!

*

Natura nu mi-a dat în primii ani ai vieţii calităţile pe care şi le doreşte un om obişnuit.
Când vorbesc despre acest lucru aţi putea crede că mă refer la unele trăsături fizice şi de caracter ale persoanei, dar nu este vorba de asta, în realitate tot ce posedăm nu ne aparţine nouă, ci substanţei care s-a depus pe scheletul originar al singurei fiinţe care există în univers.
Martori sunt atâţia care mi-au cunoscut numele; au văzut o persoană încărcată de contradicţii şi complexe, mai degrabă de evitat decât de iubit.
Multă vreme, purtat de ignoranţa substanţei care s-a proliferat în locurile mele natale( vă voi explica mai târziu de ce spun asta) am crezut că natura nu a fost cinstită cu mine, dăruind-mi mai multe asperităţi decât lucruri line, mai multe defecte decât calităţi, punându-mă în situaţia să simt adesea durerea conflictului cu lumea înconjurătoare.
Poate nu sunt singurul care şi-a urât tatăl, sigur mai sunt o mulţime de oameni care au găsit ceva de criticat la adresa comportamentului părinţilor faţă de persoana lor, cert este că tot ce vedeam la tatăl meu mă nemulţumea profund, parcă principalul său scop faţă de mine era să-mi distrugă orice încercare de a-mi găsi respectul şi mulţumirea de sine.
Dar astăzi, deşi a fost atât de aspru cu mine, când mă gândesc la el îmi vine mereu să rostesc cuvintele bunul meu tată.
De ce această schimbare de atitudine care se accentuează tot mai mult odată cu vârsta? Poate pe alţii situaţia îi depăşeşte, dar mie îmi e clară ca lumina zilei. Tatăl meu pământesc nu a făcut nimic de la sine, ci prin el a lucrat natura universală ca eu să pot scăpa de ignoranţa. Dacă m-ar fi ţinut în puf m-ar fi pregătit ca pe un animal de tăiere, dar cu mine viaţa a avut alt scop, mi-a dat suferinţă ca să am motive să caut, mi-a dat foc ca să înţeleg că materia pe Pământ mai poate foarte mult să se îmbunătăţească.
Aşadar sursa mea de viaţă nu m-a alintat, şi nu mă refer aici la tatăl pământesc, care este numai o aparenţă, mă refer la natura subtilă, adevăratul tată, adevărată mamă. Părinţii pământeşti sunt animaţi de ea, faptele lor sunt faptele ei, uneori pare nemiloasă şi rea, dar atâta vreme cât ea ne pregăteşte spre a scăpa de moartea ce survine din ignoranţa nimic nu i se poate imputa, toate metodele ei sunt ireproşabile pentru că sunt singurele care ne pot trezi din letargie, din mulţumirea în păcat  pe care o trăiesc toate fiinţele de pe Pământ încă din ziua în care s-au născut.
Pentru părintele absolut, care îşi iubeşte nemărginit copilul, moartea nu este un lucru normal, aşa cum consideră părinţii pământeşti prin mintea lor neputincioasă.

*
Ieşiţi din casă şi intraţi în natură! Sunteţi mulţumiţi de ceea ce vedeţi? Observaţi ce face mintea umană de când s-a erijat în conducătoarea Pământului! Părăsiţi mica cetate artificială a oraşului şi duceţi-vă la malul mării sau faceţi câţiva paşi în interiorul unei păduri. V-aţi întrebat vreodată ce se topesc plajele, de ce în anul următor nu mai găsiţi poieniţa de la marginea drumului care v-a încântat atât de mult anul trecut? Să vă spun? Pentru că a intervenit mintea umană şi s-a substituit inteligenţei ireproşabile a naturii.
Când omul a început să construiască porturi, canale şi lagune s-a distrus echilibrul dintre pământ şi ape. Nivelul apei a crescut dramatic şi a distrus suprafeţe de teren proporţionale cu cele furate mării.
Când omul a început să exploateze masiv pădurile pajiştile s-au umplut de mâl, iar drumurile încălzite şi protejate de Soare mai înainte, încet încet au devenit impracticabile. Omul şi-a dorit hrană mai multă şi atunci a schimbat cursul râurilor folosindu-le intens pentru irigaţii. Dar tot ce a luat dintr-o parte s-a revărsat în cealaltă. Cine credeţi că este vinovat pentru inundaţiile care se petrec acum? Aţi observat unde se produc ele mai cu seamă? Acolo unde există o intervenţie agresivă a omului asupra cursurilor de apă, ca să se facă loc aşezărilor umane şi agriculturii intensive.
Mintea omului este redusă, s-a născut de câteva mii de ani şi vrea să facă lucrurile mai bine decât natura care a învăţat cum să menţină echilibrul pe Pământ în miliarde de ani.
Dacă omul ar avea conştiinţa realităţii  s-ar strânge ca o ţestoasă în carapace şi nu ar mai îndrăzni să sape nici un şanţ. Căci apa care va curge prin el va crăpa pământul dramatic aducând moartea peste o mulţime de vietăţi. Tocmai lipsa de respect pentru celelalte fiinţe ale Pământului îl condamnă pe om la muncă silnică; omul are posibilităţi imense, dar pentru calea pe care o urmează acum el nu este binecuvântat, ci pedepsit.
Cu părere de rău trebuie să vă aduc veşti proaste: goana după hrană fizică şi confort material va fi în curând o amintire ruşinoasă. Aşa cum în ultimul timp se înţelege că şi animalele carnivore au rolul lor pe Pământ, şi spre deosebire de acum o sută de ani nu mai sunt împuşcate cu sălbăticie, tot aşa se va înţelege că orice intervenţie cu mintea umană în natura lucrurilor va spori răul şi urâtul.
Ce se va întâmpla în timp? Omul se va retrage din calea naturii înţelegând că nu va avea pace atât cât va încerca să-i fure bunurile, respectiv hrana, materialele de construcţie, terenurile, apele. Tot ce va smulge din ea îi va ieşi prin coaste, durerea pe care o va crea altora se va întoarce în carnea lui, trecându-i prin minte, întorcându-se în pământ…
Omul nu are decât două variante: calea tehnologică - să continue lupta cu natura întregului univers asumându-şi toate repercursiunile unei dispute cu un adversar infinit mai înţelept şi mai puternic, sau să opteze spre calea luminii, adaptându-se hranei fotonice. Primind cu credinţă enormă această hrană omul se poate transforma în mod natural într-atât încât să nu-i mai fie necesară hrana atomică, luând forma îngerilor.
Uneori râd plângând de mine. Ce încerc să comunic eu şi cui? Îmi zic: scoate numai capul din casă şi ieşi în locurile unde oamenii îşi caută liniştea şi satisfacţia. Vezi-i în zilele lor libere, la iarbă verde, în  locurile de odihnă şi în restaurante. După o viaţă de atâta trudă  plăcerea cărnii ca hrană şi sex este aproape tot ce le-a mai rămas. Ce le pot oferi eu în compensaţie?!  Dacă materia nu poate să-i umple, va putea să-i umple lumina? Nu ştiu!
Tot ce pot să vă spun este că lucrurile nu pot să devină perfecte decât în mod natural. Dar cele îmbunătăţite de mintea umana nu vor avea niciodată viaţă lungă.
Omul nu este capabil să-şi recicleze nici măcar deşeurile. Nu observaţi că Pământul ajunge încet încet o groapă imensă de gunoi?! Deşeurile sunt mutate dintr-un loc în altul. Din ţările bogate ajung în ţările sărace, dar ele rămân pe Pământ. Toate centrele de epurare sau reciclare inventate de om mută gunoiul de ici colo. Nu fiţi naivi să credeţi că ele rezolvă problemele de mediu. Până ce ajung în centrele de reciclare deşeurile trebuie depozitate, din ele se nasc paraziţii şi bacteriile periculoase, apoi trebuie transportate, atunci se consumă combustibil, trebuie drumuri, se distrug ecosisteme şi cursuri de ape, din arderea combustibililor se elimină gaze şi se nasc temperaturi înalte care afectează atmosfera. Tot ce inventează mintea umană nu rezolvă problemele, ci le mută în alt loc, sunt ca nişte infecţii care se coc în tăcere.
Analizaţi cu atenţie şi observaţi justeţea acestor observaţii. Toate lucrurile în ajutorul omului, mai ales odată cu explozia industrială, sunt în favoarea iluziei şi atât. În curând nimeni nu le va mai stăpâni şi anarhia se va extinde peste specia umană.
Totuşi eu vă spun despre o soluţie. Toate relele actuale pornesc de la goana după hrană. Dacă ea se va diminua va fi timp pentru om să mediteze şi să se îmbunătăţească. Apoi trupul uman se va obişnui cu lumină şi într-un şir finit de generaţii omul va deveni corp dintr-o materie mult mai subtilă şi mai rezistentă. Atunci Pământul se va întoarce le circuitul natural, nu vor mai fi eroziuni, inundaţii, alunecări de teren, conducte şi fire peste tot, toată această organizare agresivă împotriva echilibrului vieţii pe Terra.
Calea luminii sau calea îngerilor este singura cale ce ne poate salva. Este calea pe care omul nu o poate rata, fiindcă stă în natura lucrurilor.
Prin duhul sfânt al vieţii eu sunt instruit să vă dau câteva informaţii despre viitor şi aici se sfârşeşte sarcina mea. Ştiu că voi fi împlinit când centrul de greutate al speciei umane va lua calea îngerilor.  În mod individual însă este foarte greu să mă ridic. Am nevoie de toată forţa speciei umane, de aceea scriu şi încerc să vă conving. Dar dacă nu voi putea acum voi putea în viitor. În afară de unele momente de derută sunt încrezător şi stau liniştit.
Calea îngerilor nu o putem rata!

*

Orice căutare spirituală este bună. Dacă trece prin eroare este şi mai bună, căci atunci ea este experimentată direct. Ce vine din ascultare, fără experimentare directă, mai lasă loc câtorva îndoieli.
Calea creştină, calea hindusă, calea budistă, calea zen, calea musulmană, toate au ceva în comun: idealul exprimat printr-o divinitate care umple după nevoia fiecăruia adâncul gol interior.

*
Ca să ai rezultate bune în domeniul de activitate ales trebuie să te poziţionezi în centrul spaţiului şi al timpului.
Centrul spaţiului este centrul corpului tău la nivelul ombilicului, iar centrul timpului este clipa prezentă.

*

Din clipa prezentă te naşti numai tu, nou, pur şi maleabil, din trecut sau viitor se nasc numai creaturi rigide şi încăpăţânate care se opun constant viziunii tale despre adevăr.

*

Dacă faci lucrurile bine în prezent, în curând prezentul va fi trecut, iar despre viitor nu ai de ce să-ţi faci nici un fel de griji, deoarece prezentul bine făcut este garanţia unui viitor ireproşabil.

*

Un om conştient de posibilităţile infinite ale Fiinţei, printr-o atenţie educată şi expresă, îşi poate simţi viaţa din trup sub forma curenţilor interiori.
Aceşti curenţi sunt o formă de vibraţie foarte subtilă. Tot ce se crede în mod obişnuit, de la aer, apă şi hrană este inferior ca importanţă curenţilor interiori ai vieţii. Nu există trup viu care să nu conţină aceşti curenţi interiori, dar pentru că nu sunt conştientizaţi puterea lor efectivă asupra individualităţii este mult diminuată.
Dacă mintea individului ar şti cu certitudine de existenţa lor şi i-ar simţi efectiv în interior, atunci el s-ar transforma în mod sigur într-o fiinţă subtilă şi independentă. Curenţii interiori sunt susţinuţi de vibraţia universului prin lumină şi sunet.
Cel care simte această vibraţie este deja o fiinţă subtilă ce nu mai are mult până ce va putea să-şi susţină conştiinţa de sine, ca individualitate relativă, doar prin această vibraţie, fără nici o altfel de hrană.

*

Există viaţă şi dincolo de mobilitate şi energie, dar viaţa aşa cum este ea unanim acceptată pe Pământ, nu poate exista fără energie.
Vreau să vă vorbesc foarte pe scurt despre ascultarea sunetului în clipa prezentă, acţiune care, după practica şi revelaţiile mele, este una din cele mai puternice forme de captare a energiei.
Toţi oamenii ar trebui să ştie că închipuirea, gândirea şi visarea le consumă energia, iar ascultarea sunetului în clipa prezentă le-o produce.
Oamenii din zilele noastre sunt bolnăvicioşi, în primul rând, pentru că gândesc, proiectează şi îşi închipuie mai mult decât ascultă vibraţia originală a universului din clipa prezentă, astfel încât ei nu mai aud sunetul în sine ca o formă de energie materială şi consistentă, ci aud doar distorsiuni ale lui apărute din cauza lungului drum străbătut de el de la începuturi până astăzi.

*

Fără energie nu poţi fi mobil, iar fără mobilitate fiinţa individuală moare, de aceea nu există decât o singură cale de a trăi şi anume aceea de a te alimenta.
Dar alimentarea, aşa cum o cunoaştem noi, nu este suficientă şi mai ales nu este sănătoasă.
Există o metodă mult mai subtilă şi mai eficientă de hrănire, şi anume aceea de a asimila o formă de energie specială, o combinaţie de apă, aer şi lumina solară, elemente care la rândul lor provin din spiritului imaterial.
Dar pentru că spiritul este un numen prea abstract şi inutilizabil în procesul de vizualizare, a folosi energia necesară vieţii sub formă de lumină este cea mai bună soluţie. Cu această energie te poţi păstra în mobilitate cât vrei şi te poţi vindeca de orice boală.
Acest exerciţiu simplu trebuie să devină instinct, asemeni respiraţiei.
Cu cât îl foloseşti mai des cu atât calitatea substanţei interne creşte.
Dar această lumină hrănitoare nu trebuie închipuită, ci chiar simţită ca materie, este adevărat foarte subtilă, dar totuşi ca materie reală.
Când ea pătrunde conştient în celulele corpului se naşte o senzaţie de mângâiere şi de forţă pe care niciodată nu o simţi atât cât primeşti lumina în mod inconştient.

*

Omul care evoluează simte la început energia cum coboară în el sub formă de apă pură, apoi această apă este pătrunsă de aerul care prin presiune curăţă impurităţile trupului, apoi din apă rămâne numai oxigenul, după care acesta se transformă în lumină. Ca să fiu mai precis, această nouă hrană trebuie vizualizată ca puncte de lumină care intră în suspensia lichidă a corpului. Solidul este ultima degenerare a materiei, echivalentă cu întunericul; trebuie să se ştie că tot ce este solid în corp este udat şi hrănit de lichidele din organism.
Tot aşa trebuie să se vizualizeze şi să se creadă că tot ce este lichid este întreţinut şi hrănit de aerul care pătrunde în noi, iar aerul de lumina care vine de la soare.
La timpul mesei aşează-te liniştit într-un loc retras şi încarcă-te cu energia de care ai nevoie.
În concluzie, când te hrăneşti cu lumină, vizualizeaz-o cum pătrunde în aer, aerul în apa corpului, sângele în substanţa solidă, şi în definitiv o mare de puncte de lumină care coboară în suspensia lichidă a organismului.

*

Duhul sfânt, duhul vieţii este hrana mea! Trăiesc o revelaţie…
Energia vieţii nu vine de aproape sau de departe, ea pur şi simplu vine din altă dimensiune, echivalentă cu nimicul.
Această cunoaştere nu poate fi probată decât simţind-o, trăind cu hrană din duhul vieţii, cel care susţine toate corpurile şi toate exprimările.
Energia vieţii nu are sursă, căci vine din dimensiunea spirituală. Însuşi Soarele, cel mai mare şi mai puternic corp din lumea noastră, este un primitor al duhului vieţii, după care el o trimite mai departe.
Este o revelaţie să simţi că hrana formelor de viaţă porneşte din însăşi duhul vieţii.
Conştientizarea faptului că duhul vieţii este unica sursă de susţinere a corpului fizic, fără să mai cunoşti că mai există altă alternativa, te poate absolvi de nevoia de hrană fizică. Cunoaşterea Unicului te poate hrăni ea singură.
Printr-o practică asiduă acest lucru este foarte posibil.

*

Dacă iluzia nu ar fi, nici oameni nu ar fi. Fără iluzie toţi am fi Unul şi nu ar fi necesară nici un fel de cunoaştere.
Când ne naştem  avem conştiinţa vieţii şi nici un fel de teamă, dar ca să trăim în lume învăţăm  iluzia lumii. Dacă învăţăm iluzia lumii cum am putea să nu uităm conştiinţa vieţii?
Suntem obligaţi să ne învăţăm copii cu ignoranţa lumii, pe care o numim educaţie, dar ei care abia încep să experimenteze mişcarea nu înţeleg decât veşnicia şi nu acceptă să o înlocuiască cu cele două amănunte specifice oamenilor mari, numite naştere şi moarte. Ei se pot accidenta mortal în orice clipă, pentru că încă nu au nimic ce să piardă,
dar noi ne temem cumplit, pentru că am adunat atâtea poveri din mişcarea noastră, încât eludarea posibilităţii de a ne mântui prin copiii noştri este ultima lovitură pe care o mai putem accepta.

*

Această clipă - toată averea mea…
Când o părăsesc las semne să nu uit drumul înapoi.
Am scris cărţi doar pentru acest motiv, ştiind că mintea se umple de o mulţime de mizerii luate de-a lungul drumurilor străbătute.
Filele sunt palme să mă trezesc.
Cuvintele sunt clopote când aţipesc.
Dar mai e nevoie de ceva fără de care nimic nu are valoare: o substanţă receptivă şi trează, care tinde, prin asceză, la ce se află dincolo de Pământ.
Soarele exterior şi soarele interior sunt născuţi de soarele vieţii.
Şi un corp mic poate ajunge cea mai mare stea!

*

Orice formă de putere leagă şi înnoadă, renunţarea la obţinerea oricărei forme de putere eliberează.
Puterea intenţionată este o povară şi e slabă, existenţa în sine este imbatabilă.
Puterea cu care trânteşti la pământ ricoşează şi loveşte înapoi cu intensitate, viaţa este într-un punct şi într-o clipă şi poate fi înţeleasă doar aici şi acum.
Formele există prin intervenţia minţii, dar puterea minţii este o otravă.
Uitarea este binecuvântarea vieţii care se transmite din formă în formă prin moarte, fiind singura metodă de a face curăţenie din când în când peste universul care, prin inerţia minţii, tinde să devină un iad insiduos…

*

A fi există abia după ce nu mai vrei.
Liniştea interioară este un lucru atât de greu de obţinut pentru că poate să apară numai când dorinţele tac şi ea însăşi nu este un lucru dorit…

*

Nu este nici o tragedie dacă te contrazici! Înseamnă că evoluezi.
Cunoştinţele tale nu puteau să fie decât false sau incomplete în extinderea spaţiului şi a timpului, având această minte mereu influenţabilă…
Să te contrazici mereu, respingând rând pe rând tot ce ai definit cu mintea, este preferabil decât să rămâi toată viaţa redus la un amărât de principiu.

*

Tot ce-ţi trece prin minte poate exista şi în realitate, căci mintea creează realitatea.
Dacă un lucru nu ar fi posibil, el nu ţi-ar trece niciodată prin minte!

*

Universul este calea de la abject la sublim pe care o străbat fiinţele vii prin evoluţie.
Calea poate să dureze miliarde de ani, sublimul, doar o clipă.

*

Nu există nici o diferenţă între răul pe care îl gândeşti şi răul pe care îl resimţi.
Nu există nici o diferenţă între răul pe care îl faci şi cel pe care îl gândeşti.
Răul este creaţia minţii şi ca să nu-l mai resimţi este imperios necesar să nu-l mai gândeşti.

*

Omul nu moare când moare, ci atunci când nu mai are cu cine vorbi!
Moartea trupului nu este la fel de dureroasă ca amărăciunea sufletului când înţelege că semenii nu-l pot auzi. Dar cine învaţă trăirile îngerilor poate să trăiască tăcând…

*

Un om informat este un om manipulat.
Informaţia cotidiană te obligă la limite care în lipsa ei nu te-ar fi subjugat niciodată.
A crede în normalitatea legilor sociale înseamnă a crede în incapacitatea ta de a merge mai departe.
Poţi accepta asta, însă doar pentru scurtă vreme, ca o experienţă a propriei slăbiciuni.

*
Există două metode de manifestare a fiinţelor vii. Una se referă la acaparare, cealaltă la dăruire. Prima se referă la asimilare în corpul tău a fiinţelor vii, obiectelor şi valorilor prin hrănire fizică sau emoţională, cealaltă la acţiunea de a elibera fiinţele vii şi lucrurile din corpul tău, dăruind-le viaţă prin naştere.
Adeseori rezultatele nu sunt cele aşteptate, dar fiinţele vii nu disperă pentru că iau totul de la început cu răbdarea enormă a vieţii din fiecare atom.
Corpul este o maşinărie biologică, dar în nici un caz sinele uman, eul suprem. Acest sine este indivizibil şi neschimbător, este în obiectul care se mişcă, dar el nu se mişcă.

*

Cea mai bună reprezentare a divinităţii este lumina orbitoare. Mintea trebuie să aibă o echivalenţă chiar şi în acest domeniu eminamente spiritual, altfel se va dezorienta căzând în lene sau desperare.
Dar lumina orbitoare din soarele la amiază este o bună reprezentare a spiritului divin spre care omul evoluat tinde prin practicile sale.
Numai în acest fel mintea poate deveni docilă şi va contribui la transformarea omului în lumină.

*

Golul nu este gol, iar plinul nu este plin.
Un corp gol poate fi plin de lumină, un corp plin este gol de lumină.
Un corp plin este plin de întuneric, un corp gol este gol de întuneric.
Oamenii au plinul, dar au şi golul.
Plinul materiei presupune lipsa conştiinţei, golul materiei lasă loc plinului conştiinţei.
Călugării cerşetori aveau dreptate să poarte cu ei mereu golul, dar erau egoişti, cineva trebuia să muncească ca să le umple golul prin golul conştiinţei lor.
Dar când se întâlnea doi oameni de acest fel, golul şi plinul deveneau indefinite.
Ei erau goi separaţi, dar plini împreună.

*
Soarele este adevăratul nostru mântuitor. Dacă eşti sprijinit de lumina lui absolut nimic în univers nu te poate distruge.
Totul este orânduit cu exactitate maximă; în câteva miliarde de ani nimic nu poate distruge Soarele şi nimic nu-l poate face să se stingă.
Există accidente în lumea noastră mică, dar peste Soare nu se poate îndrepta nici o calamitate; comprimarea galaxiilor se va face peste multe miliarde de ani, obiectele ameninţătoare care pot veni înspre el vor fi arse înainte să-l atingă.
Eu ştiu aceste lucruri din intuiţie mistică, astronomii vi le poate confirma prin ştiinţă. Dacă îţi pui credinţa în Soare calea ta spre Absolut este în cea mai bună direcţie.
Până atunci substanţa ta va evolua, ajungând la subtilitatea maximă, iar când Soarele se va stinge formându-se gaura neagră de la finalul său, prin ea vei trece definitiv de la materie la spirit şi vei fi una cu divinitatea absolută.

*


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Om înspre înger - A treia carte

A treia carte, pdf, aici Constantin Luntraru A TREIA CARTE * Eu am tot ce este mai important: posibilitatea de a lucra cu ...